Art Featured Interview Social

Ioana Isac, poetă – “Dacă ar fi să mă întrebi cine sunt eu, ți-aș spune să-mi întrebi singurătatea.”

14610995_1181774685202174_5872889306965957196_n

Îndrăgostită de tot ce înseamnă artă, explozie și pasiune, un spirit nonconformist, gregar și complex pentru cine o poate descoperi, o prezență feminină cu principii de fier și milioane de lupte interioare, Ioana Isac – tânăra poetă avangardistă, este cea care se confruntă zilnic cu întrebări existențiale în încercarea de a-și afla rostul.

Ce te pasionează?

– Fiind o fire foarte controversată, mă pasionează cărțile, evident. Îmi plac foarte mult și filmele. Am peste 600 de filme vizionate din toate genurile, iar unii dintre regizorii mei preferați sunt Lars Von Trier, Tarkovschi și Wes Anderson. Ți-aș recomanda să vezi “A dangerous method”, bazat pe teoriile lui Freud, “The Fountain”, care intră in top 3 cele mai bune filme după părerea mea, “Stalker”, “Henry and June”- despre senzualitatea scriitoricească, “Melancholia”, “Antichrist”, regizorul cărora e un pic mai dur și are o manieră proprie de a percepe totul, dar e ceea ce îmi place. În general, prefer filmele care te lasă să te gândești un pic, pentru că îți sădesc un grăunte în cap, care poate da roadă mai târziu. Nu sunt adepta frazei: “Hai să privim un film ca să ne relaxăm.” Orice film are la bază realitatea, chiar dacă e hiperbolizată. Pe lângă astea, ador fotbalul. Sunt fan F.C. Barcelona. Îmi place să petrec timpul cu oamenii, să discut cu ei, pentru că din discuții câștigă ambele părți dialogante. Mă pasionează colecționatul eșarfelor și al post-cardurilor, iar datorită prietenilor mei care călătoresc și știu despre asta, am adunat un număr colosal de mare. Totuși, îmi mai trebuie una, două eșarfe ca să pot spune că am o colecție serioasă! (râde)

Unde îți găsești inspirația?

– Dacă mă întrebi despre un loc anume, cu siguranță nu îl am. Am avut foarte multe momente când anume singurătatea, întunericul și locurile obscure m-au inspirat, dar am avut și momente când, fiind într-un cerc de oameni gălăgioși, în cafenele pline, mi-am găsit inspirația. Chiar nu e o chestie care poate fi discutată la sigur, după părerea mea, pentru că trebuie să înțelegem, în primul rând, ce înseamnă noțiunea de inpirație. Oamenii cred, că se întâmplă să stai pe scaun și brusc se aprinde un bec și toate ideile îți vin lucide, iar tu știi ce și cum trebuie să faci. Nu este așa. Ba din contra, mie mi se pare că inspirația este punctul final al tuturor dubiilor, frustrărilor, gândurilor tale, al întâmplărilor din viața ta, a ceea ce citești și vezi etc., iar la un moment dat amalgamul ăsta de lucruri, dacă pot să le numesc așa, te duce spre o idee fixă, pe care o dezvolți ulterior.

Crezi că inspirația este de ordin mistic sau trebuie să te găsească lucrând?

– Da, cred că inspirația trebuie să te găsească lucrând. Absolut.

 photo 16244637_1422788311065772_2033273278_o_zpsrgbbgx7d.jpg

Ce te-a făcut să scrii poezii?

– (Oftează) Eu aș spune, paradoxal, tăcerea m-a făcut să scriu, pentru că noi, oamenii, tăcem despre foarte multe lucruri, știi. Ne este frică să vorbim despre lucrurile esențiale, să ne adâncim. Nouă ne este mai simplu să alegem căi prin care să nu ne exprimăm, să nu ne manifestăm. Ne este mai ușor să fim “chill”, fără explicații, fără complicații…În primul rând le datorez pasiunea de a scrie părinților mei, pentru ca tata a fost profesor de istorie, iar mama – profesoară de limbă și literatură rusă. Ea a scris poezii în tinerețe, iar un prim exemplu pe care îl vezi atunci când te formezi este esențial. Ceea ce vezi în familie, cu siguranță vei face în viața de zi cu zi. Desigur, aceasta poate funcționa și după principiul psihologiei inversate: nu vei face niciodată ceea ce vezi în familie. În al doilea rând, riscând să fiu banală și judecată de alții, am început să scriu din dragoste, din dezamăgire. Îl țin minte și acum pe primul băiat de care m-am îndrăgostit, prin clasa a cincea. Avea ochii albaștri și era mult mai mare decât mine, iar eu, evident, nu puteam să mă apropii de el ca să-i mărturisesc ce simt și am decis să scriu totul pe o foaie. A ieșit așa… ca de clasa a cincea. (râde) Ultimul impuls a fost atunci când am mers la liceu, iar profesoara mea de limba română, doamna Tamara Cristei, a intuit că am eu ceva. Eu scriam, dar scriam la un nivel care acum mi se pare nedemn de a publica ceva. (râde) Dumneaei, însă, m-a încurajat și m-a făcut să citesc. Mult. Atunci când vezi că cineva, care scrie într-o anumită manieră, cu o stilistică atât de interesantă și depune atâta muncă pentru a obține o capodoperă, vrei și tu să-ți expui gândul tău, iar când cineva crede în tine mai mult decât o faci tu, e o primă motivație pentru a reuși.

A cui este vocea din poeziile tale?

– Aș vrea să încep prin faptul că Ioana Isac nu este una. Eu cred foarte mult în dedublarea de personalitate, schizofrenie și multe alte chestii care țin de dualitatea spiritului. Vreau să-ți spun o chestie, vocea mea din poezii e mult mai pesimistă, mai dură, mai agresivă, mai riscantă, mai directă decât Ioana Isac în viața reală. Vocea din poeziile mele e tot a mea, însă e cea pe care nu prea am necesitatea de a o arăta în viața de zi cu zi, pentru că lumea poeziei e diferită de lumea realității. Aș numi-o una bărbătească, pentru că așa cum în fiecare bărbat există o femeie, la fel și în ficare femeie exsită un bărbat. Probabil, bărbatul din mine e foarte prezent în ceea ce scriu (râde). Mi-am și adus aminte acum de un început de poezie de-a mea: “Îți port cămașa ca semn al sinuciderii bărbatului din mine.”

Cum crezi, artist te naști sau devii?

– “Artist” vine de la “artă”, iar arta este foarte relativă. E foarte greu de definit și de determinat ce înseamnă ea. La fel e și cu cuvântul “artist”. Artist te naști, dar și devii, ca să nu dau greș, pentru că nu poți spune că e numai muncă sau numai talent și noroc. De asemenea, nu ai destule argumente pentru a afirma că e destin pur, pentru că la un moment dat îți dai seama că alegerile pe care le faci te definesc și nu putem nega factorul deciziilor noastre. Nu poți spune: “Așa a fost! Așa s-a întâmplat!”. Oricum, anumite întâmplări au dus spre asta. De aceea, aș spune că melanjul dintre toți acești factori te face artist, doar că procentul fiecărui “ingredient” e diferit de la artist, la artist. Uneori se întămplă că unii depun mai puțină muncă, dar au rezulate destul de productive. Alții muncesc enorm și în final nu le ajunge gramul ăla de talent. Mi se pare că acum, în zilele noastre, artiștii trebuie să aibă foarte mult tupeu. Modestia, buna educație, dubiile, fricile, nesiguranța se taxează foarte dur. Totuși, din cauza multitudinii de informație, a accesului liber la orișice formă a artei, artiștii trebuie să devină mai tupeiști. E o concurență acerbă și foarte mulți sunt buni. Sau din contra, nu sunt buni, dar au tupeu, iar asta mi se pare trist. Cred că putem opri chestia asta doar oferind credit de încredere omului care chiar face ceva valoros. Unora le surâde norocul, altora – nu.

Cum ți-ai defini stilul?

– Cândva, foarte mulți m-au numit avangardistă. E evident că mă încadrez în postmodernism, pentru că suntem în curentul ăsta acum. Faptul că scriu în vers alb, nu mă determină să spun că am un anume stil. E o fugă. Mulți artiști, fie ei scriitori, actori, interpreți muncesc pentru a-și defini un anume stil, pentru a-și găsi o trăsătură caracteristică în ceea ce crează, iar eu fug. Din contra, dacă citești poeziile mele, pot să scriu într-un fel, apoi în altul. Câteodată îmi place să introduc intriga la început, alteori nu. Altădată îmi place să fie foarte multe idei într-o singură poezie și din fiecare doua strofe ale unei poezii să construiești o alta. Totul depinde de starea pe care o am și de ceea ce vreau să transmit oamenilor și mie. Dacă e să o iau în linii generale, probabil totuși ar fi un avangardism.

 photo 16326162_1422788047732465_417683873_o_zps2hcgoyew.jpg

Ce încerci să le trasmiți oamenilor prin fotografiile pe care le faci?

– Mie mi se pare că poezia este omniprezentă, iar orice formă a artei o putem asocia, combina, reprezenta cu și prin orice. Când îți aduce cineva o cafea, îți poate face niște simboluri din spumă de lapte, iar asta e tot o formă a artei. De ce să nu vezi și ceva poetic? De aceea, consider fotografiile o metodă mai accesibilă de a transmite un mesaj. Dacă ai observat, fotografiile mele sunt destul de tematice, de exemplu poze cu mașina de tapat în câmp, poze făcute în natură. Am încercat, astfel, să unesc niște simboluri oarecare. Să ies afară și să fac niște fotografii la întâmplare îmi place mai puțin. Fac poze pentru că îmi place și pentru că mă ajută pentru ceea ce fac în scris. E una atunci când citești ceva și alta când imaginea îți dă un imbold vizual pentru a înțelege ceea ce citești. Chiar și pe blog, când postez poeziile, încerc să aleg și ftografiile pe potrivă. Aș numi fotografiile un fel de reper penru ceea ce vreau să spun și ca existență umană, pentru că nu poți separa în totalitate omul de arta pe care o face. Sunt cazuri când oameni misogini, aroganți, bețivi, drogați au scris niște lucrări geniale, care până în ziua de astăzi sunt citite și apreciate. Să spui: “Nu contează cum a fost omul, contează ceea ce a scris.” este un adevăr, dar în același timp, pentru a înțelege mai bine arta cuiva, trebuie să-l înțelegi pe artist ca om. Mie mi-e frică de această discrepanță om- artist. Am întâlnit mulți tipi care scriu într-un fel, vorbesc în altul și arată complet diferit de cele două, ceea ce îmi crează o neclaritate foarte mare, pe care o semăn cu un pian dezacordat, la care încerci să cânți și să te armonizezi cu restul bandului, însă nu-ți reușește. În astfel de cazuri mi-e foarte greu să percep omul. De aceea, având la îndemână multifuncționalitatea artei, de ce să nu ne folosim de ea, dacă avem simțurile pregătite?

 photo 16357584_1422788074399129_349788112_o_zpsn9nd5fhg.jpg

Care este cea mai memorabilă poezie pe care ai scris-o?

– De-ai ști cât de mult nu-mi place întrebarea asta! (râde) E o poezie pe care am scris-o cu vreo 3 ani în urmă, cred. Se numește “Femeia din cearșaf”. E vorba despre trei femei, de fapt. Ea m-a marcat, pentru că mi se pare că întrebările esențiale care îl macină pe om, indiscutabil, sună cam așa: “Cine sunt?”, “Încotro mă îndrept?”, “De ce fac ceea ce fac?” , “Care e sensul existenței?” etc. În această poezie am încercat să mă aflu pe mine. Dacă cineva se află pe sine mergând la psiholog, ascultând o piesă sau privind un spectacol, atunci eu o am încercat să mă autoprovoc prin poezie, ca să înțeleg unde sunt și unde plec în calitate de femeie, dacă vrei. Atunci a fost momentul în care în capul meu erau atât de multe voci, încât s-au constituit trei tabere, dintre care femeia independentă, liberă, care nu ține cont de restricțiile societății, de cum ar fi “normal” să fie o femeie, femeia care este aproape de familie, care și-a sacrificat visele și cariera pentru cei dragi, căreia îi place să gătească, să-și aștepte soțul acasă de la job și femeia care scrie și care nu vrea nici una, nici alta. Prin poezia asta m-am eliberat maximal de toate gândurile și sentimentele pe care le aveam la moment, pentru că mă aflam într-un punct în care nu știam ce vreau eu mai departe, unde îmi doresc să ajung. Au fost și cazuri când mi-am dat seama că această poezie sună mai mult a blestem, pentru că ce e scris nu se taie. Chiar dacă ar fi să o șterg de pe blog, oricum îmi rămâne în suflet. Până în ziua de astăzi sunt pe doua baricade și nu știu care e partea “corectă”, cea care m-ar putea ajuta să-mi găsesc liniștea, să fiu calmă și sigură pe ceea ce simt și sunt.

Ce zodie ești?

– Sunt rac.

 photo 15327319_10154217533567149_6588876105668671273_n_zps9upjcr28.jpg

Cine sunt artiștii tăi preferați?

– Probabil te va mira, dar din muzică ascult old school, hip-hop old school, cum ar fi Wu-Tang Clan, Brandy. Îmi plac și tinerii new school, femeile în special, cum ar fi Little Simz, Lorine Chia, care au început să încerce diferite combinații dintre hip-hop și alte genuri muzicale, ceea ce îmi place foarte mult. Pe lângă hip-hop mai ascult și altceva cum ar fi Kings Of Leon, Radiohead și multe multe altele, pentru că playlist-ul meu variază de la și până la. Ceea ce ține de scriitori, în topul meu ar fi Erich Maria Remarque, Jose Saramago, Henry Miller, Mircea Eliade, Gabriel Liiceanu, Hermann Hesse și Anais Nin. Din poeți îmi place Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Fernando Pessoa, Iosif Brodski, Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Esenin, Pușkin și în genral literatura rusă, pentru că nu cred că mai există astăzi în spațiul european un Dostoevski sau Tolstoy. În general, nu cred că putem compara ceea ce se face în literatură astăzi cu ceea ce s-a făcut odată. Oamenii care consideră că scriitorii și în general artiștii sunt visători și haotici nu știu, de fapt, câtă muncă și disciplină stă în spatele unei opere de calitate. În general, termenul de “scriitor preferat” nu există în viziunea mea, deși sunt unii pe care îi pot pune într-un top, pentru că tot timpul apare un nume nou, care să-l înlocuiască pe altul, odată cu cărțile pe care le citesc. O operă bună nu înseamnă neapărat o operă încadrată în anumiți parametri. Arta trebuie să uimească, să șocheze, să lase ceva în urmă, să dăruiască regăsire, pentru că până la urmă nouă ne place ceea în ce ne regăsim și viceversa – urâm aceea cu ce ne asemănăm. De aceea, atunci când creezi ceva, există riscul ca mai mulți să se regăsească în ceea ce ai scris, ulterior urându-te, pentru că tu ai avut curajul să spui pe nume unor lucruri, pe care ceilalți nu și le pot recunoaște.

Ce faci când te presează timpul?

– Am doua metode. (râde) Mă opresc și nu fac nimic și ca să nu intru în panică și să nu fac probleme, inchid telefonul, facebook-ul, totul sau devin mult mai productivă, încerc să fac lucrurile mult mai rapid și calitativ. În ultimul timp aud foarte des “Nu am timp!”, “Nu reușesc!”. Problema nu e în asta. Problema e în prioritățile pe care ți le setezi și în felul cum îți programezi timpul. Atunci când vrei, reușești să le faci pe toate, dacă reușești să-ți fixerzi corect scopurile. Ceea ce faci azi, se întoarce ca un bumerang mâine. Niciodată nu va fi suficient timp, iar prea puțin timp este tot timpul, dacă e să facem un joc de cuvinte. (zîmbește)

Care sunt top 3 principii după care te conduci?

– Empatia, pentru că astfel poți să coexiști cu oamenii din jurul tău și poți ajunge la o armonie cu tine însuți. Demnitatea de sine, care cu părere de rău dispare în ultimul timp. Oamenii au ajuns să facă orice în numele banilor, a faimei, a succesului. Demnitatea de sine înseamnă a putea să te privești în oglindă, să nu-ți fie rușine de tine și de acțiunile tale. Până la urmă, dacă ai demnitate de sine, poți reuși totul. Poți avea mai puțini bani, mai puțină valoare socială, dar vei fi împăcat cu tine. Integritatea gândului, a faptelor și a simțurilor e ceva ce nu poate fi eliminat, tăiat, doborât în tine, atnci când există într-adevăr. Al treilea principiu ar fi cultura. Cultura vorbitului, a mersului pe stradă, cultura prieteniei, cultura de a citi cărți, a mersului în transport public, cultura de a sta într-un local și a nu vorbi pe un ton exagerat de ridicat, cultura în cel mai larg aspect al ei.

 photo 14523265_1199348796778096_3779684278311866012_n_zpse6fr8pmi.jpg

Care e cea mai luminoasă amintire a copilăriei tale?

– Tatăl meu a fost vameș cândva. De Revelion se organizau serbări, unde toți copii spuneau poezii și primeau cadouri. S-a decis ca tata să joace rolul lui Moș Crăciun. Pe atunci aveam vreo 4-5 ani, iar fratele meu vreo 10. Văzând că nu-i prin preajmă și că toți se duceau și spuneau poezii, râvneam și eu să mă afirm și să-mi primesc bomboanele cuvenite. Tata era deghizat foarte bine și se purta foarte actoricește. Într-un final, am ajuns în fața lui și tot ce am spus a fost: “Moș Ciun, Moș Ciun, dă!”. Ridicând ochii, mi-am dat seama că e tata și am strigat: “Tata?!”. Țin minte că mama a plâns atunci, fratele meu era șocat pentru că nu l-a recunoscut pe Moș Crăciun. Acum, când îmi aduc aminte de întâmplarea asta, rămâne a fi luminoasă, pentru că uneori îmi pare rău că am pierdut copilul din mine. Copiii sunt atât de sinceri, naivi și nemurdăriți de experiența vieții, de dezamăgiri, de gânduri și de multe altele, încât pot să vadă în ceva fals ceva adevărat și pot să-și regăsească familia în orice, până și în banalele desene pe care le fac la grădiniță, cu mama, tata și soare între ei. Eu sunt omul care niciodată nu i-a înțeles pe cei, care nu-și respectă părinții. Indiferent care au fost circumstanțele, valorile și metodele de educație, noi suntem rezultatul părinților noștri și nu putem fugi de asta. Nu poți renunța la părinții tăi. Până la urmă, există Dumnezeu sau nu, am fost aduși aici de extratereștri – nu se știe, însă faptul că am apaărut din mama și din tata e sigur. De aceea, tot ce sunt și fac eu astăzi le datorez părinților.

De ce ai ales să faci PR?

– Mereu am fost interesată de manipulări. Pentru că nu mi-a plăcut niciodată să fiu manipulată, am ales să învăț cum se face, ca mai apoi să mă pot proteja de asta, mai ales din punct de vedere informațional, pentru că trăim într-o eră cu surplus de informație și am uitat să aplicăm filtrul, care să ne facă să înțelegem ce se întâmplă cu noi și cu lumea în care trăim. Totodată, îmi doream foarte mult să promovez arta în Republica Moldova și să ajut tineri să se lanseze. Oricum, PR-ul, social media și copywriting-ul înseamnă să știi a scrie, a formula un gând, astfel încât acesta să ajungă la oameni. La noi, oamenii se manipulează mult mai ușor, pentru că, deseori, sunt incapabili de a sorta și a verifica veridicitatea informației care ajunge la ei. După ce am făcut facultatea îmi vine să trăiesc mai ușor și mai greu deopotrivă. (zâmbește) Înțelegând cum funcționează sistemul, nu ești neapărat de acord cu el.

 photo 14724637_10154063875507149_3612471706960754616_n_zpsazoxohi6.jpg

Ce te ajută să te regăsești atunci când te pierzi?

– Eu mă pierd foarte des. Uneori mai des decât aș fi vrut. Ador marea iarna și marea în general. Asta ar fi cu siguranță o regăsire de-a mea. Apoi, cărțile și introsecția, pentru că sap foarte adânc în mine și în ceea ce fac. Probabil mulți consideră că sunt o fire destul de sociabilă și obișnuiesc să petrec mult timp în oraș, dar lucruruile nu stau chiar așa și poeziile care apar nu vin din pod, dar vin din niște trăiri și experiențe. Aș fi vrut să cred că unii oameni mă ajută să mă regăsesc. Nu sunt sigură despre asta, însă vreau să o cred. Cel mai bine, însă, mă ajută să mă regăsesc singurătatea. Îmi iubesc foarte mult singurătatea, sunt de acord cu ea și nu fug de ea, nu mă ascund. Pe cât este ea de distructivă, pe atât e și constructivă, dacă știi să te împaci cu ea. Singurătatea e ca un fel de boală cronică și atunci când ai o boală cronică, trebuie să te împrietenești cu ea pentru a trăi mai ușor. Singurătatea, pentru mine, e mai mult eu decât eu. Dacă ar fi să mă întrebi cine sunt eu, ți-aș spune să-mi întrebi singurătatea, pentru că eu nu îți pot răspunde. Uneori, mă ajută să mă regăsesc egoul și ambiția, pentru că dacă nu ar fi ele, m-aș lamenta și aș intra în zona mea de confort, de depresie și de nonsens al existenței umane și a existenței mele în general, neputând să ies la suprafață. Totodată, mă ajută să mă regăsesc și părinții, pentru că atunci când te pierzi, revii la origini.

Text: Anastasia Organ, reporter SAKS Magazine
Foto: Arhivă personală

POSTARI SIMILARE

ARE YOU READY? GET IT NOW!
Increase more than 500% of Email Subscribers!
Your Information will never be shared with any third party.